ATENŢIE, SE NASC ROBOŢI!

POPULTIA MASCULINA LIPSITA DE EMPATIE

O nouă generație e pe cale să se nască. Nu una de roboți, ci de oameni robotizați. Nu vor avea circuite electronice, ci carne și piele, doar că inima și creierul se vor contopi. Transformările vor și fizice. Femei late în umeri, cu gesturi masculine, care vor fi mamă, dar şi tată pentru copiii lor.  Bărbați, cu talie de viespe și mers de balerină, incapabili de emoții. Incapabili să se atașeze și să întemeieze familii.

Ascunși în spatele telefoanelor mobile sau al tabletelor, tinerii se transformă, fără să bage de seamă. Nu vorbim doar despre alienarea, ci despre androgenizare. Ultimele zile ne-au demonstrat clar că un simplu joc, făcut să creeze depedență a transformat populații întregi,  în comunități de zombie. Da, Pokemon Go a creat o isterie mondială. Un tânăr de 18 ani a murit împușcat, după ce a intrat în casa unui necunoscut, ca să prindă un pokemeon. Pe străzi, dacă te împiedici sau ai nevoie de ajutor, nimeni nu te vede. Toată lumea vânează animăluțele virtuale. Ce înseamnă asta? Ei bine, specialiștii vorbesc, de ani de zile, despre accentuarea imaturității, mai ales în rândul populației masculine. Și, de ar fi doar atât, poate nu ne-am face prea multe griji. Însă, lipsa de implicare, comunicare și incapacitatea bărbaților din jurul nostru de a se implica emoțional și social, schimbă structura de bază a femeilor. Prin urmare, modifică societatea. Ani de zile, femeile au cerut drepturi egale cu ale bărbaților. În curând, își vor dori să fie tratate ca niște femei și protejate de bărbații lor, dar nu va mai avea cine să facă asta.

Vă propun un exercițiu de imaginație. El, bărbat bine poziționat financiar, cu influență și cu o inteligență uimitoare. Petrece la birou 23 de ore, din 24. Iar ora dedicată familiei, se transformă în 60 de minute în care butonează tableta sau  telefonul. Ea, femeia care toate viața a muncit ca să ocupe o poziție înaltă, într-o companie. Doar că ea, femeia, trebuie să aibă grijă și de casă și de copii, dacă cei doi își fac timp să-i conceapă. În timp, frustrările o transformă într-o femeie-bărbat. Pe el, timpul îi transformă într-un om lipsit de empatie, dar a cărui minte procesează la fel de repede, ca un calculator. Rezultatul…

Bărbații care au uitat să se maturizeze

30 este noul 20. O spun americanii, într-un studiu menit să tragă un semnal de alarmă. De-a lungul anilor, nivelul de maturitate a scăzut dramatic. O fotografie, găsită pe internet, în care un bărbat, în toată firea, plimbă o macara, pe un birou, pe care are laptop-ul, cafeaua și multe documente, ilustrează perfect noua generație de imaturi, cu studii superioare și capacități intelectuale sporite. Sunt bărbați cu abilități, în nenumărate domenii, dar incapabili de implicare emoțională și socială.  Sunt adulții care la 30 de ani locuiesc cu părinţii, care nici nu vor să audă de întemeierea unei familii care, pe scurt, nu vor să-şi asume responsabilităţi. Conform datelor oferite de Census.gov, în 1960  doar 7 la sută dintre bărbaţii, cu vârste cuprinse între 25 şi 34 de ani, locuiau cu părinţii, iar în  2015, procentajul era de 12 la sută.

Motivele sunt explicate tot de specialişti. Cei mai mulţi adoptă atitudinea imatură din comoditate, iar o mare parte nu se grăbesc să se căsătorească sau să facă un copil, pentru că vor să urce pe scara ierarhică, la locul de muncă, şi să-şi asigure viitorul, din punct de vedere financiar.

Întreaga societate se îndreaptă spre robotizare. Vorbim despre oamenii bine pregătiţi, în domenii tehnice, dar fără cultură artistică. De exemplu, Ministerul Educaţie luptă cu toate armele ca să scoată din programa şcolară muzica şi desenul. Viitorii adulţi nu au nevoie de arte, ca să fie buni ingineri sau IT-işti.

La polul opus se află însă elita. A existat şi va exista întotdeauna. Ei sunt cei care-şi trimit copiii să studieze filosofie, muzică, arte plastice, pentru că masele au avut mereu nevoie de conducători. Întorcându-ne însă la lipsa maturităţii generaţiei actuale, studiul realizat de americani se aplică şi în România. Trendul Occidentului a ajuns ceva mai greu la noi, dar e din ce în ce în mai prezent.

Viața la 30 de ani, în sufrageria părinților

Este suficient să arunci o privire în jur, pe stradă, în autobuz, în metrou ca sa observi că nimeni nu mai interacţionează cu nimeni. Dacă îndrăznești să ai contact vizual, cu cineva din apropiere și să-i zâmbești, reacția te va determina să nu greșești și a două oară. Dar, poate că ar trebui să “greșim”. Orice învăț are și dezvăț, spune o vorbă din popor. Da, ne vom lovi de ziduri, de nenumărate ori, dar până și cele mai solide fortărețe, pot fi puse la pământ.

Mulți dintre tineri, focusaţi în lumea virtuală, au pierdut contactul cu realitatea. Peste un milion de români locuiesc cu părinţii, deşi au peste 30 de ani. Motivele sunt nenumărate, de la comoditate la nepăsare și, în cele mai multe cazuri este vorba despre situația financiară precară.

  • peste un milion de români, cu vârste de peste 30 de ani, locuiesc cu părinții
  • salariul minim în România este de puțin peste 900 de lei
  • România este țara cu aproape 7 milioane de asistați social

IMATURITATE SI IRESPONSABILITATE

Pe Robert îl cunosc de ani de zile, iar povestea lui poate fi a oricărui bărbat, care la 30 de ani, locuiește în apartamentul părinților. Și, mai mult decât atât, e dependent de ei.

O viață comodă, la prima vedere.  Nu trebuie să plătească întreţinerea sau alte facturi, găsește mâncare caldă, când ajunge acasă, iar hainele sunt spălate și călcate. Mulți, poate, l-ar invidia, însă, Robert recunoaşte că sunt şi inconveniente. A fost nevoit să-şi educe părinţii, ca să nu-i cotrobăiei prin lucruri. Însă, cea mai mare problemă o reprezintă…întâlnirile. Totuși, are sau nu de ales?

Lucrează la o companie mare, care însă îşi plăteşte prost angajaţii. Aşa se face că, după zeci de ani de muncă, veniturile lui abia depăşesc două mii de lei, pe lună. O ieşire cu prietenii în oraş, un joint fumat, în camera copilărilei şi… banii s-au evaporat. Jumătate din prietenii lui sunt în aceeaşi situaţie, aşa că nu e stânjenit de stilul de viaţă. Şi-ar dori însă mai mult, dar, până una alta, nu face nimic în privința asta.

Totuşi, în comparaţie cu alte poveşti, cazul lui Robert este unul fericit. Milioane de tineri din România trăiesc din ajutoare sociale, în sate uitate de Dumnezeu, fără niciun gând să-şi construiască un viitor.  Sunt bani aruncaţi pe apa sâmbetei, în lipsa unor programe care să-i trimită la muncă.

români maturizați repede

Pe Ion Chivu l-am întâlnit într-o comună din Dâmboviţa.  Are 79 de ani şi a muncit o viaţă întreagă. Nu i-a căzut nimic din cer şi nu s-a aşteptat vreodată la asta. S-a angajat prima dată, când avea 17 ani. I-a fost greu, dar nu a avut de ales.

Povestea unui bătrân care lasă ceva în urmă

Reporter: Vi se părea greu atunci, la 25 de ani, să aveţi o familiei de întreţinut, trei copii de crescut?

Ion Chivu: Mi se părea foarte greu, dar am făcut eforturi, am mers în coate şi în genunchi.

Reporter: Avem bărbaţi de 40, 45 de ani, fără familii, fără case, pentru că stau în chirie, sau unii stau cu părinţii, de ce credeţi că se întâmplă asta?

Ion Chivu: Revoluţia a fost înţeleasă greşit. Complet greşit. Am făcut un pas enorm înapoi. Cine a ştiut să se descurce s-a descurcat, cine nu, nu. Cei mici, aceştia care termină acum şcoala, nu mai au şanse să realizeze nimic.

Reporter: Care este viitorul ţării noastre, până la urmă?

Ion Chivu: Nu sunt pesimist, eu am fost un optimist. Am făcut după liceu, la 25 de ani, şcoala de maeștri, că după ce m-am căsătorit, m-am trezit că trebuie să mai fac ceva. Mi-am luat soţia de mână şi ne-am dus la Timişoara. Soţia nu a rezistat decât vreo şase luni.

Sunt mărturiile unui om care a trăit în alte vremuri. Se uită în jur şi nu ştie ce se va alege de ţara pentru care a trudit. Recunoaşte că până şi copiii lui au avut nevoie să fie împinşi de la spate, pentru că nu ştiau pe care drum să o apuce, deşi i-a crescut responsabil.

Pe o altă uliţă, un alt bătrân, cu două degete lipsă de la o mână se sprinijă într-un par şi îşi odihneşte oasele pe o bancă. Are 80 de ani şi a lucrat la mină.  Viaţa cum a avut el nu doreşte nimănui. E mândru însă de copiii pe care i-a crescut şi speră acum ca viaţa să-i îngăduie să se bucure de nepoţi.

Sunt două generaţii, la doar 60 de ani distanţă, una față de cealaltă. Din poveştile lor ai crede însă că au trecut secole. Secole în care s-au născut oameni, dar au crescut roboţi.

 

Save

Save

Despre Autor

Alecsandra

Posteaza un comentariu