PING-PONG CU BOLNAVII INCURABILI

bolnavi incurabili, uitaţi de autorităţi

Statul român s-a luat la întrecere cu melcul şi a fost depăşit.  În România, există doar patru centre de îngrijiri paliative. Ce se întâmplă cu bolnavii încurabili? Cui îi pasă?  Autorităţile nu au soluţii pentru ei. Aparţinătorii nu au unde să-i ducă. Trebuie să aştepte să moară un bolnav, dintr-un centru specializat, ca să primească un pat.

Decembrie, 2015. Un tânăr de 18 ani ajunge la spitalul din Craiova, în stare gravă, în urma unui accident auto. De atunci, e în stare vegetativă. Are nevoie de supraveghere permanentă. După trei luni, în care a stat la spitalul din Craiova, părinţii reuşesc să-l transfere la Bucureşti. Starea e aceeaşi: respiră singur, însă face crize frecvente şi are oscilaţii de puls.  Abia acum începe coşmarul.

Mutat ca o păpuşă, de la un spital, la altul

Nici nu ajung bine la prima unitate medicală din Capitală, că medicii îi anunţă pe părinţii băiatului că trebuie, fie să-l externeze şi să-l ţină 72 de ore acasă, fie să-l transfere la un alt spital. Au trecut trei săptămâni de la internare, iar Casa Naţională nu mai decontează serviciile.
E transferat cu o ambulanţă, la un alt spital. Povestea însă se repetă, după alte trei săptămâni.
Ca să-l transfere, părinţii spun că trebuie să se înţeleagă cu medicii. O dată, au plătit, din banii lor, o ambulanţă ca să-şi ducă fiul pe un alt pat, de spital.

  • 94 la sută din bolnavii incurabili, din România, mor în suferinţă
  • în 26 de judeţe din România nu există nici un centru de îngrijire paliativă
  • în România, sunt peste 150 de mii de bolnavi incurabili

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate spune că există excepţii, în care bolnavii incurabili pot fi ţinuţi mai mult decât prevede legea. Însă, cine stabileşte termenul?

În cazul lui Bogdan, tânărul care şi-a serbat cea de-a nouăsprezecea aniversare, pe patul de spital, răspunsul e simplu – medicul pe mâna căruia se află, atunci când se împlinesc trei săptămâni de internare.

Poate vă întrebaţi de ce părintele nu s-a adresat până acum autorităţilor. I-a fost teamă, teamă să nu-i supere pe doctorii care-l îngrijesc pe Bogdan. Nu a ştiut unde să meargă şi ce să facă. Cei aflaţi în astfel de situaţii ar trebui să ştie că au drepturi. Că trebuie să-şi ceară drepturile, pentru că, în România, cine tace, moare cu zile.

Despre Autor

Alecsandra

Posteaza un comentariu