ŞI DOCTORII SUNT OAMENI ŞI MĂNÂNCĂ

medici, garzi, bani, mancare
 În Sănătate e iar deranj. De data aceasta se ascut săbiile pentru plata orelor de gardă pe care le fac medicii. Şi e scandal pe două fronturi: 1. nivelul plăţii şi modalitatea de plată (plăţile ar urma să fie făcute la nivelul anului 2009 şi să „muşte” din venitul obţinut prin orele de muncă în program normal), 2. obligativitatea gărzilor (obligativitatea dispare şi mulţi se tem că atunci când vor ajunge grav loviţi la cap, la spital, neurochirurgul nu-i va putea vedea pentru că e acasă şi nici Papa de la Roma, nici Patriarhul de la Bucureşti nu-l va putea aduce pe specialist la serviciu).

silvia costinean, medici, garziLa mijloc sunt doctorii. Şi ei sunt oameni şi mănâncă. Vorbesc despre cei care pe lângă parafă mai au suflet, vocaţie şi interes pentru pacient. Şi doctorii sunt oameni şi mănâncă şi respiră.
Silvia Costinean e doctor. Salvează vieţi. Vieţi de copii, la spitalul Marie Curie din Bucureşti. Cum se vede noul scandal prin ochii ei, citiţi aici:
Când am dat la Medicină nu mi-am imaginat nicio clipă ce înseamnă Sistemul. Şi era înainte de Revoluție. Nu mi-am pus problema salariului, nu mi-am pus problema Sistemului în care urma să intru. Nu am avut doctori în familie, aşa că nu aveam de unde să ştiu ce este Sistemul. Ştiam doar că trebuie să merg înainte. Să ajung să profesez. Nu am avut vreun îndrumător, doar resortul interior, care îmi ghida pașii.
Dupa cei șase ani de facultate a urmat rezidențiatul. Primul salariu a fost în jur de 50.000 lei, în 1995.  Salariul mediu în acel an era de 210.000 lei. Chiria era de aproximativ 150.000 lei. Întreținerea, hrana…. Cărțile. Doar cărţile. Pentru că în acei ani nu puteam vorbi de Internet. Azi vorbim despre, dar studiile internaţionale costă frumuşel şi nu ţi le decontează nimeni.
După șase ani de facultate, examen de licență, examen de intrare în rezidențiat, aveam un salariu de 4 ori mai mic deât salariul mediu. Un salariu care nu îmi asigura nici traiul zilnic, nici continuarea pregătirii profesionale. La 26 de ani eram dependentă de tatăl meu, care trebuia să îşi susțină financiar copilul, în continuare, drept pedeapsă, probabil, pentru că acesta alesese Medicina.

Cât preţ punem pe un doctor?

De ce o societate ajunge să îi valorizeze atât de jos pe cei care răspund de viaţa cetățenilor ei? De ce alege să plătească munca ce poartă o aşa mare responsabilitate, atât de puţin? În mai bine de 20 de ani, oare, s-a schimbat ceva îin atitudinea celor ce hotărăsc soarta medicului în societatea românească? Dacă Statul, societatea, valorizează atât de puţin această meserie, dând mereu senzaţia că se străduiește cu greu să o tolereze, nu mai bine o desființăm? Prețul cel mai mic îl au obiectele şi serviciile care sunt cele mai puţin necesare şi cele care se găsesc cel mai facil şi în cantitatea cea mai mare. Înseamnă că cererea e prea mică -adică populația acestei ţări exultă de sănatate, iar oferta prea mare – e plin de doctori, de cabinete, de policlinici, de spitale.

Aceasta este, oare, realitatea?

salarii, garzi, medici

Suntem pe primul loc în Europa la mortalitate infantilă, la mortalitate prin boli cardiovasculare, la numărul îmbolnăvirilor de TBC, locuri „fruntașe” la decesul prin AVC. Prin urmare, populația nu exultă de sănatate, ba dimpotrivă, este o populație profund bolnavă şi needucată. Needucată în a-şi prezerva starea de sănătate.
Iar, în ceea ce privește nonraritatea serviciilor medicale…. pai, aceleași raporturi europene ne spun că suntem pe ultimele locuri la accesul populației la tratament -locul 31 din 35 privind gama de servicii şi extinderea lor.
Dar, şi fără acest raport, să ne gândim la aglomerația din unitățile de primiri urgențe.
În realitate, vorbim de o cerere şi o nevoie copleșitoare şi de o ofertă insuficientă.

Entuziasmul a murit

Eu nu am plecat. În ciuda tuturor acestor lucruri şi a altora, legate de acelaşi Sistem disfuncțional. Am stat lângă pacienți până am considerat că îi pot lăsa în siguranță, am venit la spital în timpul meu liber, am făcut 8-9 gărzi într-o lună, numai ca să fiu în spital, lângă ei. Nu am aşteptat şi nu am primit. Mă bucuram când trimiteam acasă copiii, uneori dupa „aventuri” incredibile, dar mă bucuram temperat, cu teamă, şi îi rugam pe părinți să mă sune să îmi spună că au ajuns cu bine acasă.
Ceva, însă, nu a fost în regulă. Pentru că am obosit. Pentru că entuziasmul a murit, undeva, pe drum. Pentru că nu mai am speranță.
Pentru ca Sistemul nu e bun, nu e uman. Nici cu pacienții, nici cu doctorii.
Un Sistem în care modul de viaţă este lupta continuă, este unul disfuncțional, inadecvat, artificial, împotriva firii, pervertit ână la dezumanizare.
Un sistem devitalizat pentru ca este refuzat constant de cei ce au ales aceeaşi carieră ca şi mine.  Au ales cariera, dar nu aleg şi lupta. Pentru că lupta nu este o stare firească şi pentru că acum au mult mai multe opțiuni decât am avut eu după terminarea facultății.
Atâtea generații de sacrificiu, de ce ar mai fi încă una sau încă nu știm cate?! Poate nenumarate.
Nu pleacă pentru o muncă mai ușoară, dar pleacă pentru o muncă sănătoasa, pleacă acolo unde munca şi sacrificiul sunt recunoscute de societățile adoptive, pleacă unde vor duce doar „lupta” cu moartea- atât cât stă în puterea unui om să se lupte cu moartea, dar nu şi lupta cu un sistem cvasi mafiot şi inuman.
Sistem care a creat şi menținut rasplata indecentă, tocmai pentru a te face vulnerabil şi șantajabil, deci dependent şi tăcut.

Dreptul la tăcere

Nu s-a întâmplat până acum ca doctorii să îşi ceară atât de răspicat drepturile.
Doctorii nu au avut Sindicate. S-au gasit unii, pentru că de, şi în Sănatate trebuia să existe, de formă, un sindicat, care au pretins că negociază cu Guvernele şi „drepturile” noastre. Dreptul la tăcere, se pare, l-au negociat.
Puterea în Sistem nu au avut-o doctorii obișnuiți, ci cei care azi, de abia, sunt numiți Baronii medicinei. Ei au fost Adevărații negociatori.
Pentru că ei aveau ceva extrem de prețios de protejat: puterea discreţionară şi banii.
Pe ei nu îi interesau salariile, nu au avut niciun interes ca acestea să crească la valoarea potrivită muncii şi responsabilității, ba dimpotrivă. Trebuiau ținute jos, pentru că altfel nu mai puteau pretinde. Lăcomia nu are limite. Dar, lăcomia are un leac.doctorii, salarii, pacienti
Un leac ce vine de la o altă categorie profesională, care şi-a câștigat dreptul la salariul cuvenit, o categorie căreia Statul i-a recunoscut importanţa în societate.
Să vorbim concret, pe cifre: un doctor cu vechime în muncă de peste 20 de ani, cu un spor de specialitate de 75% (e vorba de terapie intensiva, de exemplu) şi cu 6 gărzi lunar (la o vârstă la care nu ar trebui să mai facă nicio gardă) NU ajunge la salariul unui judecător… stagiar.
Totuşi, de ce munca mea este atât de disprețuităa? De ce trebuie să mă simt vinovată că cer societății să recunoască importanţa muncii mele?
De ce atâtea justificări pentru lucruri care ar fi trebuit să fie de la sine înţelese?
De ce atâta împotrivire?
Unde este anormalitatea în a cere ca munca efectuată în timpul gărzii să fie plătită măcar la fel ca cea din timpul programului normal de lucru? Garda presupune un efort fizic, mental şi psihoafectiv semnificativ mai mare şi munca în regim aproape continuu de peste 30 de ore.

Sistemul e în colaps

Eu nu am ştiut ce mă aşteapta la intrarea în acest Sistem. Dar, cei care azi s-ar pregăti, teoretic, să o facă, ştiu. Şi nu mai acceptă. Şi nu vor răbda umilința, asa cum au facut-o prea mulți şi prea mult.
Dacă nu schimbi nimic, dacă menții cauzele, efectele vor fi aceleași.
Sistemul este în colaps. Oficial. Instituțiile europene au declarat acest lucru, la propriu, nu metaforic.

Save

Save

Save

Despre Autor

Comments(3)

  1. REPLY

    Liliana Nastasa says

    Felicitări! Ar trebyi multe voci de acest gen

  2. REPLY

    Ilie luminita says

    Bravo,Șilvia,f la obiect,,felicitari

Posteaza un comentariu